Înfăşurată în prosop, văduva X îşi lasă urmele paşilor uşori pe parchetul rece. În urma ei ies aburi fini.
STOP CADRU: În urma evenimentelor recente, văduva X strânge mai tare prosopul în jurul circumferinţei sânilor. Părul ei negru ca abanosul contrastează puternic cu pielea ei alb-lăptoasă. Urmele şterse de ruj roşu de pe buze se mai disting puţin, ca o culoare ştearsă de pe o fotografie.
Încă absentă, se aşează pe marginea patului. P. îi desface prosopul din jurul trupului şi începe să-i sărute umerii. O picătură de apă ce atârna de un fir răzleţ de păr alunecă pe spatele ei, conturându-i şira spinării.
- Las-o! spuse văduva X, oprindu-l pe P. din încercarea de a-i şterge acea urmă de apă.
STOP CADRU: Ea nu l-a iubit niciodată pe P. Nu şi-a iubit niciunul din soţi. Însă cu fiecare dezamăgire, P. avea să-i ridice moralul fostei doamne X, actuala văduvă a aceluiaşi nume, încă puţin. Ea renunţase la fandoselile obişnuite şi acum nici nu mai ieşea din casă. Trecuseră două luni de la moartea domnului X. Cearşafurile din catifea aurie au început să pălească şi ele în lumina ochilor ei. Florile erau toate uscate, afară de un cactus.
Deşi afară ploaia se oprise de câteva zile bune, văduva X prefera să lase draperiile închise, să evite lumina arzătoare a soarelui, fapt care l-a determinat pe P. să fie alungat din casa ei în următoarele cinci minute, doar pentru că acesta a atentat la fericirea ei, deschizând fereastra. Ea prefera să fie singură acum. Deschise uşa sifonierului şi începu să răscolească toate lucrurile. Nimic nu i se potrivea.
Telefonul sună.
...
Văduva X nu răspunde. Bună ziua, aţi apelat familia X. Momentan nu putem răspunde, vă rugăm lăsaţi mesaj. O zi buna! *Beep* (cu o voce groasă se aude) S-a întors. şi închide.
De data asta se minţea pe sine însăşi, spunându-şi că nu o interesează. Însă la scurt timp soneria se aude. După ce îşi trage repede halatul pe ea, deschide uşa. Un curier.
STOP CADRU: Purta o şapcă albastră, cămaşa îi era scoasă din pantaloni, gulerul nu era aranjat. În dreptul buzunarului de-abia i se putea descifra numele, şters de la atâta timp trecut. Avea şosete de modele diferite, însă culori asemănătoare, iar şireturile îi erau desfăcute. Purta în braţe un buchet uriaş de crini imperiali. Erau florile ele preferate.
După ce pachetul i-a fost înmânat şi după ce l-a răsplătit pe bietul curier cu un bacşiş nesemnificativ, văduva X se aşează pe marginea fotoliului, privind şi studiind cu atenţie buchetul proaspăt sosit. Într-un final începe să scotocească pentru a găsi un bilet. Dezamăgire. Smulge buchetul din vază, şi-l aruncă cu furie pe geam. Îşi aruncă halatul de pe ea şi din el pică o carte de vizită. Îl ridică şi este suprinsă.
- S-a intors! S-a întors!
Fuge la oglindă, lăsând în urma ei cartea de vizită. Datorită forţei gravitaţionale, aceasta pică în aer liber, căutându-şi drumul spre podea, iar în acea cădere putem distinge conturul auriu al marginilor. Odată ajunsă pe podea, se pot distinge următoarele:
Crezi că până la orele opt îţi poţi găsi ţinuta perfectă?
- Q.
Aţi observat vreodată că unele lucruri le facem pur şi simplu fără a ne da seama de ce? Iar cele ce urmează par să fie construite perfect pe un plan al universului, un plan care de fapt există, însă toţi negăm existenţa lui... Ei bine, el poartă numele de destin. Şi oricât ar fi negat asta, văduva X ştia că toate cele ce i se întâmplă i se datorau acestui destin.
- Va urma.
cu siguranţă.
I'm back >:)
